Mic fiind, n-am avut mai deloc contact cu tatăl meu, prin decizia voită a mamei, iar asta m-a făcut să cred că ceea ce trăiesc e normal. Aveam și exemple de „așa nu” în jur, în comunitatea de la țară unde am trăit, cu tați agresivi verbal sau fizic, duri sau fără strop de empatie pentru copiii lor. Așa că mereu am crezut că e mai bine așa, fără. N-am nicio amintire din copilărie în care tata să mă ajute, să mă sprijine sau chiar să mă certe. Ori să fie prezent la ziua mea de naștere, să mă țină de mână la deschiderea anului școlar. Și asta chiar dacă, fizic, era doar la câțiva kilometri distanță. Am învățat să mă bărbieresc singur și am suportat tot singur râsetele celor din jur când nu mi-a ieșit bine. Când am crescut, nu am împărțit niciun șpriț cu el și nici dezamăgirea vreunei iubiri. Toate aceste situații mi-au lăsat un gol imens – o traumă pe care aveam să o înțeleg abia atunci când și eu am devenit tată.
Source: totuldespremame.ro